azi am fost toata ziua un pumn de sentimente. o palma onanica plina cu frici, indragostiri, lacrimi si sughituri.
am fost un nodul infectat cu afecte, un ganglion modificat in nervuri.
mi-am tot cazut intr-un hau lipicios, cu fierbinteli scurte. cu mecanici mutilatoare. cu morfologii asimetrice, mereu cu sine inegale.
acum eram in al noualea cer, numai ca peste cateva secunde sa ma smiorcai ca un puta, inecat in muci si flegme, constipate crispari si false dileme.
Saturday
Monday
d`aia
Imi sunt, imi car, imi suport la propriu si la figurat masa corporala.Imi sunt, printre multe alte pretentii, aspiratii sau pure si banale realitati suma, circumferinta, volumul unor dozaje ordinare – in sensul de obisnuite – a unor gramaje/proportii de diverse si necesare compozitii : carne, limfa, oase, sange. Pe scurt : imi port, intr-o absolut prima instanta, corporalitatea. Mi-o reprezint la modul de nu am incotro. Trebuie sa manevrez, virez, ghidez cu ea prin ce..prin orice. Mai lung, ingust, larg, rotund, plat sau aerodinamic.Mai subtire, sau fascinant de dens. Gretos de corporal sau morbid de anorexic. Sunt, prin urmare ocup.Spatiu. Mereu alt spatiu. Mai bine spus, mereu alte calitati (a se citi vectori) ale spatiului. Deoarece nu sunt mort; nemiscat.
Pe urma, vine si creierul cu pretentiile lui metabolizante, in parametrii fizici, masurabili ai masei mele corporale. Creierul – aceasta vesnica scuza-acuza (interioara – ah!!!!!!!!!!!!!!! acest cuvant adanc/cuprins intr-un mare vant/mereu prabusiri psihologice creand/spaima si stupoare,soc-soc/mereu inspirand) a vietii noastre. Tapul ispasitor. Marul discordiei. Pomul cunoasterii. Sau, mai repede, poama cunoasterii pentru marea majoritate. Vinovatul pentru inconfortul masei noastre corporale. Violatorul de serviciu al pasaricilor care citesc recenzii suculente in “Formula AS” (mai exista?) ale unor articole despre lucrari care conspecteaza anumite idei OBSCENE(ohohoho!!!; cu-cu!) ale lui Freud.
Nu am ce sa-mi rezolv interior. Este totul atat de superb, iremediabil, inconturnabil, de total stricat, incat nu exista vreo sansa in acest Univers basinos(plin de gaze)ca eu sa vreau(pentru a porni de undeva)sa-mi revin. Vreodata.
Sa-mi revin la ce? Pai chiar asa!
La anumite repere? – as zice asa, din scurt, printre randuri. Sa fim seriosi! (mi-am revenit repede). Evoluand, numai evoluand am ajuns sa fiu atat de defect. Am investit in mine cat am putut, si pana la o varsta la care am uitat de mine (acum vreo 2 ani) nu am facut-o (investirea) decat in creier. Atat. L-am pompat si l-am fortat. L-am presat si de toti peretii dat. Numai rupandu-ma-n figuri de stil/semantice, portionandu-ma si de-teritorializandu-ma (ca sa revin la frumosul termen tradus de Ghiu din Guatari), am reusit sa ies din amorful masei mele. Cat de cat.Atat cat s-a putut. Din simpla ei fiintare. Cu exceptia sfiintilor si a altor cateva categorii satanice – in sensul de cazaturi angelice – la care am putea face referinta,un om relativ responsabil care opteaza sa ramana in societate, constient de de-limitarile propriei sale mase corporale, are nevoie de un anumit tip de spatiu. In care sa-si suporte masa.Ma refer la spatiu calitativ. Tan-ta-n`am!! (“n`am” a se citi “n`am inca”).
Daca posibilitatile de negociere cu propria-mi masa exista – o tratez cu mancare, gimnastica, descarcari hormonale – cele care tin de ajungerea la anumite intelegeri cu propriu-mi creier sunt doar temporare incapatanari de amanare a unei capitulari. Asta ca sa nu spun direct si cinstit – n-am chef acum – iluzorii. Daca spatiul necesar sustinerii intr-un oarecare repaos, intre-timp, al chestiei care ma ajuta sa functionez poate fi stabilit ca parametric, in sensul de valori fizice, matematice, spatiul necesar sustinerii mele interioare (bau!) este mereu relativ si niciodata indeajuns de copt, matur, bine stabilit. Lucru imbucurator, de altfel.
Pe urma, vine si creierul cu pretentiile lui metabolizante, in parametrii fizici, masurabili ai masei mele corporale. Creierul – aceasta vesnica scuza-acuza (interioara – ah!!!!!!!!!!!!!!! acest cuvant adanc/cuprins intr-un mare vant/mereu prabusiri psihologice creand/spaima si stupoare,soc-soc/mereu inspirand) a vietii noastre. Tapul ispasitor. Marul discordiei. Pomul cunoasterii. Sau, mai repede, poama cunoasterii pentru marea majoritate. Vinovatul pentru inconfortul masei noastre corporale. Violatorul de serviciu al pasaricilor care citesc recenzii suculente in “Formula AS” (mai exista?) ale unor articole despre lucrari care conspecteaza anumite idei OBSCENE(ohohoho!!!; cu-cu!) ale lui Freud.
Nu am ce sa-mi rezolv interior. Este totul atat de superb, iremediabil, inconturnabil, de total stricat, incat nu exista vreo sansa in acest Univers basinos(plin de gaze)ca eu sa vreau(pentru a porni de undeva)sa-mi revin. Vreodata.
Sa-mi revin la ce? Pai chiar asa!
La anumite repere? – as zice asa, din scurt, printre randuri. Sa fim seriosi! (mi-am revenit repede). Evoluand, numai evoluand am ajuns sa fiu atat de defect. Am investit in mine cat am putut, si pana la o varsta la care am uitat de mine (acum vreo 2 ani) nu am facut-o (investirea) decat in creier. Atat. L-am pompat si l-am fortat. L-am presat si de toti peretii dat. Numai rupandu-ma-n figuri de stil/semantice, portionandu-ma si de-teritorializandu-ma (ca sa revin la frumosul termen tradus de Ghiu din Guatari), am reusit sa ies din amorful masei mele. Cat de cat.Atat cat s-a putut. Din simpla ei fiintare. Cu exceptia sfiintilor si a altor cateva categorii satanice – in sensul de cazaturi angelice – la care am putea face referinta,un om relativ responsabil care opteaza sa ramana in societate, constient de de-limitarile propriei sale mase corporale, are nevoie de un anumit tip de spatiu. In care sa-si suporte masa.Ma refer la spatiu calitativ. Tan-ta-n`am!! (“n`am” a se citi “n`am inca”).
Daca posibilitatile de negociere cu propria-mi masa exista – o tratez cu mancare, gimnastica, descarcari hormonale – cele care tin de ajungerea la anumite intelegeri cu propriu-mi creier sunt doar temporare incapatanari de amanare a unei capitulari. Asta ca sa nu spun direct si cinstit – n-am chef acum – iluzorii. Daca spatiul necesar sustinerii intr-un oarecare repaos, intre-timp, al chestiei care ma ajuta sa functionez poate fi stabilit ca parametric, in sensul de valori fizice, matematice, spatiul necesar sustinerii mele interioare (bau!) este mereu relativ si niciodata indeajuns de copt, matur, bine stabilit. Lucru imbucurator, de altfel.
Subscribe to:
Posts (Atom)