Mai deunazi, cand ii povesteam unui prieten toate pataniile de mai jos (prostiile cu asa-zisul criminal care-mi pandeste nimicurile), s-a ridicat de la masa si dandu-mi o pereche de palme mi-a intors spatele somandu-ma sa ma pun pe picioare cat mai repede posibil.Am ramas zambind fericit, uitandu-ma cu recunostinta cum se indeparta elegant si rece. Decis si inconturnabil.
Ce s-o fi intamplat oare cu palmele? Cine le-o fi confiscat? Cum de nu mai putem gandi decat in pumni? Suntem fricosi, isterici si cu pumnii stransi. Unde-i generozitatea unei palme deschise? Unde-i mangaierea ferma a unei alonje sincere si demonstrative? Da. Inainte de orice, demonstrative.Nu corectionale.
Pentru ca imi siluiesti printiipile si experimentezi metode noi de sadism infantil cu limitele tolerantei mele, pentru ca nu-mi dai de ales, iti dau palme. Te plesnesc de nu te vezi.Si plec. Nu ma intereseaza sa-ti bag mintile-n cap cu pumnii, ci doar sa-ti atrag atentia intr-un mod ferm si necesar-tactil asupra vulnerabilitatii la care te expui acceptand sa fii prost, cand poate ca ai putea sa faci ceva pentru a demonstra contrariul.Nu vreau sa-ti rectific sarmul sau simetriile fetei, ci doar sa-ti bat obrazul.