Domnisoara avea intotdeauna ceva de demonstrat. Iar eu eram mereu mai mult decat interesat de micile ei expuneri.Facute, cateodata, cu incetinitorul.Ca efectele unui anumit fel de potiune rarisima furata dintr-un laborator celest, strict limitata cantitativ, limitativ masurabila la doar cateva shoot-uri pe metru cub de perceptie. Uitandu-se direct in ochii mei – unghi din care o puteam observa in intreaga ei splendoare nuda, reala de o luminozitate orbitoare.Toate acele forme perfect delimitate de deconstructia mea sinestezica. In ochii mei era perfecta, prin urmare. In privirea mea coborata asupra ei, in atentia mea indreptata asupra ei.
Cu alte cuvinte, imi era in fiecare zi – in sensul de a exista in cel mai inalt grad de realitate.
Nimicuri pe langa gesturile care aveau sa urmeze si nu puteau sa lipseasca.Din urma.De pe urma. Ca un fel de reflexii.Inevitabile. Senzatii ce aduc aminte de o familiaritate niciodata de regasit printre respiratiile acestei lumi.Dar totusi recognoscibile. Ca un fel de sinapsa catre ceva care nu se vede. Nu poate fi observat dar exista pentru ca-ti da sens.
Micile gesturi. De genul intinde-te catre mine. Ea. Parul ei prins intr-o gravitatie usor senzoriala.